O mamă singură, cu patru copii

Legătura fiecărui om cu pământul matern, cu pământul natal, trece prin sânul Mamei. Aşa a fost şi în cazul meu. De aceea, recentul Centenar al României e despre Mama mea, despre Mama ei şi despre toate Mamele care, timp de 100 de ani, ne-au dus ţara mai departe, legănându-ne şi liniştindu-ne în nopţi infinite, îngrijindu-ne când eram bolnavi, crescându-ne când păream o generaţie care nu mai creşte, iubindu-ne, contrar tuturor dezamăgirilor, un veac, şi-n veacul vecilor.

Mama nu zâmbea mult, zâmbetul ci era la fel de rar şi la fel de frumos precum curcubeul. Şi, cu toate astea, iubirea ei severă, gravă, dojenitoare fără a fi nevoită să rostească vreun cuvânt, întreţinea acasă o atmosferă caldă, de libertate şi de trai fără griji, chiar dacă realităţile vieţii de după Revoluţie erau dure.

Mama era mândră, chiar dacă în creştinism se spune că mândria e un lucru rău. Însă Mama ştia să fie morală şi mândră în acelaşi timp, iar demnitatea ei elegantă, neîmblânzirea ei care nu admitea drept la replică, ascendentul ei asupra interlocutorului erau indisputabile. Din laptele şi din cântecele ei, mai apoi transformate în discuţii, ba chiar diferende, spumoase, am deprins ştiinţa Cuvântului. Când Mama ridica telefonul sau punea stiloul pe o coală, puteai fi sigur că Viaţa, animal atât de capricios – turbat, până la proba contrarie – se va supune şi-i va răspunde la comenzi. Şi o făcea, de fiecare dată.

Mama s-a îmbolnăvit ca să crească copii sănătoşi, dar nimeni nu i-a cunoscut realmente suferinţele, cu atât mai puţin cei pe care i-a iubit cel mai mult. Dacă se poate muri din iubire, atunci ea a făcut-o. Şi-a dus crucea cu eleganţă, fără să i-o reproşeze cuiva, nici măcar lui Dumnezeu. Mama era un om practic, nu deschidea decât conflicte pe care le putea câştiga.

Mama avea o valoare supremă: Familia. Pentru familia ei, a mutat fruntariile Cerului, înfruntând cu acel zâmbet rar şi parcă sfidător furtunile existenţei. Ea n-a conceput viaţa în afara familiei, despărţită de copii, de nepoţi, de fraţii şi surorile ei, dar mai ales de Mamă. Pentru că, veţi observa, mamele bune au cultul Mamei, la care se raportează ca la o icoană.

De când o cunosc, Mama a fost aceeaşi, indiferent că în portofelul ei s-au aflat averi, sau numai câţiva lei. Îmi spunea mereu că „bogatul nu mănâncă cu mai multe guri”, şi avea un dispreţ suprem pentru parveniţii acestui secol. Pentru ea, nimic nu era mai rău decât un parvenit ajuns la o mărire nemeritată. Iubea să biciuiască Prostia, în toate formele ei. Vedea în ban un mijloc, nu un scop al vieţii, iar în incultură, o boală de care ne-a vaccinat timpuriu. Ea însăşi absolventă „numai” de liceu, dar cu o personalitate uriaşă, nu prin studii, ci prin anvergura spiritului, a luptat cu obstinaţie ca fiii şi fiicele ei să fie oameni învăţaţi.

N-am auzit-o niciodată pe Mama vorbind România de rău. Îşi iubea bucata de Bărăgan în care crescuse, locul unde, dacă n-ar fi sufletul mănos al oamenilor şi Dunărea binecuvântată, deşertul ar fi nesfârşit. Acolo unde încep iubirea şi umanitatea, unde 2 lei pot hrăni patru sau opt guri, cum au făcut Mama şi Mamaia, acolo se termină deşertul şi începe de-a dreptul iubirea. Mama iubea mult acel puțin al ei, care îi era totul.

Când alţii mă trimiteau să vând ziare pentru a mă întreţine, Mama îmi cumpăra toate ziarele zilei, din convingerea că eu trebuie să le scriu. Doar datorită ei, am ajuns să am o carieră în jurnalism şi să public, inclusiv cele de față.

Mama era o Românie în carne şi oase: sinceră, dureros de iubitoare şi de generoasă, chiar şi în cea mai neagră oră a ei.

Sărut mâna, Mamă, ne vedem până la următorul Centenar.

 

In memoriam Ecaterina Burnar, 1953-2018