Cultura ciubucului

Se spune ca nu gestul conteaza cel mai mult, ci puterea obisnuintei.

Unul dintre lucrurile pe care un copil roman le vede ca se intampla cu obstinatie, inca de la o varsta frageda, e scena urmatoare: bunicul care-i „lasa” 5 lei postasului, parintele care il „omeneste” (acolo, cu „ceva mic”) pe curier, functionar / secretara sau pe doctor, ca sa-i castige favorul si sa aiba un pasaj mai lin. „Omenia” proverbiala a romanului e o teza falsa. Marcel Mauss a scris mult si bine despre rolul „darului”, al „potlatch”-ului in diverse culturi: in multe dintre ele, „darul” are rolul de a-l distruge simbolic pe recipient, de a-l obliga, uneori dincolo de posibilitatea de a raspunde la el.

Marcel Mauss a scris mult si bine despre rolul „darului”, al „potlatch”-ului in diverse culturi: in multe dintre ele, „darul” are rolul de a-l distruge simbolic pe recipient, de a-l obliga, uneori dincolo de posibilitatea de a raspunde la el.


Ciubucul (dat si primit) e una dintre cele mai distructive cutume romanesti (nu ne disculpa cu nimic faptul ca e si balcanica), una care ii inculca copilului / viitorului om mare ideea ca in viata si in societate se avanseaza si pe rute alternative, sau mai ales pe ele, prin „smecherie” si falsa generozitate – nu pentru ca ai drepturi sau meriti! -, sapand uneori ireversibil increderea in meritocratie si mobilitatea pe verticala.

Societatea romaneasca e o societate de ciubuccii.