Evaluatorii PE poezie (sau cum n-am fost publicat de Securitate)

poveste scurta_Teodor Burnar_Evaluatorii pe poezie_ilustratie

Nu știu ce-a fost în capul meu atunci când am acceptat invitația lui Dinu de a ne întâlni la un târg de carte. Târgurile literare nu numai că mă plictisesc – mă dezgustă. În general, la târgurile astea poți găsi o grămadă de cărți – dar foarte puțini scriitori. E mai mult un circ, o babilonie. Tarabă lângă tarabă, stand lângă stand, niște moși bășinoși strigă în microfoane (probabil pentru prietenii lor surzi), încercând din răsputeri să depășească decibelii vecinului, indiferent că moșul a scris despre Ceaușescu, 100 de sfaturi pentru o viață sănătoasă (ce-ar fi să începeți cu mai puține țipete?), sau despre Donald Trump și conflictul din Ucraina, în care bineînțeles e expert. De cele mai multe ori, moșu’ bășinos și vorbitor e enciclopedie în: comunism, viața zen, relația cu Dumnezeu, bomba cu hidrogen și mașini electrice, asta desigur pe lângă scris. Planeta e pe mâini sigure. Iar moșii și babele care vin să-i facă galerie babalâcului-scriitor nu sunt nici ei mai breji. Poate doar mai brejnevieni. Cei mai mulți picotesc pe scaune, cască zgomotos sau își bălesc colegul de tortură. Tot decorul seamănă cu o înmormântare la care fiecare a adus o carte. Dar nu e doar bătrânețe, e și multă nebunie. Două chestii pe care merită să le eviți în viață, cu orice preț.

Si uite-așa am venit să-l văd pe Dinu, against my better judgement, pentru că e prietenul meu, țin la el și, mai mult decât atât, își lansa o carte. Scriitorii oricum o duc rău, mi-am zis. Știu asta prea bine – doar sunt unul. Măcar să-i cumpăr cartea, măcar să-i spun o vorbă bună. Pentru un scriitor, ființă subnutrită, dependentă de apreciere ca diabeticul de insulină, un “bravo!” (sincer sau nu) poate fi diferența dintre un somn liniștit și un plonjon de pe pod.

Măcar coperta cărții lui Dinu era frumoasă, pentru că de interior n-aveai cum să te atingi. M-am lăsat după vreo 3 paragrafe, în care autorul își exprima părerile savante despre un scriitor cameleonic din anii ’60, maestru al metaforei, de care nu auzise nici dracu’. Ce să mai, era o dezgropare a mortului printată. Nu vreau să fiu rău, dar unele cărți sunt absolut irespirabile. Am o idee – daca tot avem norme pentru mașini poluante, n-ar trebui să avem unele și pentru cărțile proaste? Cu cât o carte e mai proastă, cu atât să-l coste pe autor mai mult s-o publice. Poate în felul ăsta se lasă. Deterrence literar, dacă vreți.

L-am zărit pe Dinu când se chinuia să-și facă drum prin mulțimea de sapiofili dezlănțuiți. Privire nefericită, figură obosită și trasă, păr alb, ratase câteva mese la viața lui, vorba lui Bukowski. Era clar: era scriitor.

— Salut!

— Salut, Dorule! Mă bucur să te văd! Hai, că te-așteaptă doamna director!

— Dinule, apreciez dar… Să știi că nu e nevoie, am încercat eu, cu ultimele forțe.

— Nici nu discut! Editura Jumărimea e o editură mare. Și-n plus, te recomand cu toată căldura.

— Îți mulțumesc! Știi, întâmplător am la sertar o carte de poezie, chiar mă pregătesc s-o public anu’ ăsta…

— Înseamnă că e momentul perfect, ce mai eziți?

M-a luat cu el si m-a dus la standul editurii. Mărișor, se vedea că primesc bani cu nemiluita de la stat, aveau niște cărți cu prețuri exorbitante, pe teme dintre cele mai cretine și mai fumate. O carte era despre viața profesorilor universitari – pe cine 💩 interesa așa ceva? Care erau șansele? Lucky Hank* fusese bun, dar îl anulaseră după doar un sezon. Universitarii noștri? Total inutili. Decât să-i ascult, preferam să privesc vopseaua uscându-se.

Altă carte se numea “Și eu sunt Ucraina”. 98 de pagini de boceală poetică și ipocrizie, autoarea găsise o vacă slavă de muls, și o lăsa fără lapte. “Mamă, Dinule! Ce-ai cu mine, prietene, la ce m-ai adus?”, mi-a trecut prin minte. Dar fix în momentul ăla, un munte de om s-a apropiat de mine și mi s-a adresat, cu răsuflarea morții (și cu o voce de bărbat):

— Bună ziua! Sunt doamna Morteanu.

MataHala căzuse din copacul urâțeniei, si se lovise de toate crăcile in drumul ei spre sol, vorba aia. I se citeau, pe fața buhăită, și alcoolismul, și securismul. Îmi făcusem lecțiile – era, cică, specialistă în literatura franceză, primise burse peste tot pe unde avea Securitatea deschise case operative, condusese editura Jumărimea și în trecut, era – ce să mai – un om de cultură oficială pe care sistemul îl ținea în brațe și-i dădea și să sugă.

— Hai, domnu’ Doru, nu fi timid, m-a împins Dinu de la spate.
— Nu, nu sunt… am bâiguit eu, încă oripilat. Eu sunt…
— Doru Burnaski, știu. Mi-a vorbit Dinu despre dumneata.

“Opa! Sunt citit de Securitate.”, m-am gândit. Dar nu era timpul pentru o clipă de sinceritate. Știam prea bine unde te duce, cu ăștia.

— Încântat să vă cunosc!
— Dinu îmi zice ca ne amenințați cu o carte. Sa ne-o trimiteți, neîntârziat!
— Nu știu daca e pe profilul Dvs., am mustăcit gândindu-mă la poeziile mele anti-sistem, dar… v-o voi trimite. Promit.

MataHala nu părea prea impresionată de mine. Îi citeam pe față nu doar alcoolismul, ci și scepticismul.

Scriitorii bătrâni cu studii la Institutul Pușkin au insistat să facem o poză. Le-am făcut pe plac, de câte ori aveau șansa să se pozeze cu un mare poet cu abdomen perfect? Apoi am inventat o scuză – eram așteptat neîntârziat acasă – și mi-am luat tălpășița spre orizonturi mai frumoase. Afară ploua torențial, dar mă simțeam bine. Eram liber. Lăsasem Securitatea în spate, în mocirla literară.

Am uitat complet toată povestea și mi-am văzut de viață, dar după vreo săptămână îmi scrie agitat Dinu:

— Păi ce faci? Te recomand și tu dai înapoi? Trimite-i, domnule, cartea!

— Dinule, într-o săptămână e Crăciunul, cotoroanța ta nu citește decât de pe sticle de vodcă ieftină…

— Râzi tu, râzi, dar e aranjată treaba! TREBUIE DOAR SĂ DAI SEND!

Viața mea conține multe clipe în care lenea și dezgustul m-au făcut să renunț la idei care păreau bune. Așa că mi-am zis, fie ce-o fi. Măcar scap de sâcâielile lui Dinu. N-aveam ce să pierd, dar puteau să-mi plătească securiștii publicarea, și asta nu strică niciodată, să le sufli prânzul hienelor.

Am curățat cartea de două-trei poezii în care atacam niște securiști – președintele Academiei, un avocat de doi lei – și am atașat-o. Apoi am scris un mesaj de complezență securistei-șefe, și i-am trimis-o. Peste câteva zile, mi-a răspuns fără chef, cu un mesaj probabil automat:

“VĂ MULȚUMIM PENTRU PROPUNERE. VA INTRA ÎN LECTURĂ LA EVALUATORII NOȘTRI PE POEZIE ȘI VĂ VOI COMUNICA RĂSPUNSUL CÂT DE CURÂND”.

De la niște intelectuali, m-aș fi așteptat la “evaluatorii DE poezie”, dar chiar și așa, răspunsul lui Lavrenti Beria** mi-a provocat un hohot de râs. Cine p*#@ 🐴 erau evaluatorii ăștia de poezie? Formau o divizie specială? Cine se credeau – trupele SEAL ale lirismului? Ce caricaturi!

Mă spărgeam de râs imaginându-mi 5-6 moși bășinoși, care-mi citeau manuscrisul cu maiourile ridicate peste burta lor uriașă. Stăteau la o masă plină cu lauri, pe care se afla un bol mare cu 💩💩💩, din care moșii evaluatori luau din când în când câte o lingură zdravănă.

— Ia uite-l bă, pe Burnaski asta, ce-a scris! zicea securista-șefă, cu cinzeaca de votcă la gură.

— Ce-a scris, ce-a scris? întrebau ceilalți moși de la Secu, Divizia Cenzură Literară.

— Deschideți la pagina 1 – poezia “Lup singuratic”! Zice că nu face parte din asociații, uniunile îl lasă rece… Păi ce e asta, tovarăși? Ăsta se crede haiduc, rebel! Uneltește contra Partidului, contra ordinii de stat! Stai, că mai are!

— Ce mai zice, ce mai zice? întrebau poponauții, deja excitați.

— Zice că le-o trage în gură criticilor literari! Și mai ales evaluatorilor PE poezie!

— Aoleu! Adică nouă! Scandalos! Să fie ars pe rug în fața Academiei! țipau foștii iubiți ai lui Rimbaud.

— Tovarăși, cartea asta nu trece de cenzură cât sunt eu în viață! urla Beria, ieșit(ă) din minți. Sunați la toate librăriile, si treceți-l pe mizerabil pe lista neagră!

“Ce-mi făcuși, Dinule, bătrâne!”, m-am gândit. “Uite-n ce m-ai băgat! Sunt om liber și aștept să-mi dea Securitatea certificat de calitate, de parcă aș avea nevoie de așa ceva. Stau la uși literare așteptând ca niște moși expirați să-și dea cu părerea lor augustă despre CEA MAI BUNĂ POEZIE CONTEMPORANĂ EXISTENTĂ”.

Aveam și rime, și nu puține. Eram singurul poet român în viață care SCRIA CU RIME ADEVĂRATE, nu tu bășini cu rimă albă, cum scriau toți hipsterii fumați, inclusiv slinosul de Cărtărescu, nu stream-of-thought bullshit, iar acum așteptam sa mă evalueze niște securiști bătrâni, ca la psihiatrie. Voiau să mă lege, pentru tinerețe și genialitate.

Evident că Securitatea mi-a refuzat cartea, după vreo lună în care a fost blocată la cenzură, studiată și arhivată, iar mie mi s-a mai adăugat o filă la profilul anti-sistem. Beria mi-a zis ceva să se scoată, cum că poeziile nu sunt echilibrate valoric: ba am unele geniale, ba unele obișnuite. Iar ei publică doar geniale. Plus că n-aveam nici o poezie despre Lenin, tractoare și oamenii muncii. Dacă totuși fac 50 de poezii geniale, să le trimit. Nespălata de la Sorb-una voia o sacoșă de cinci kile de poezii geniale. Nici Esenin sau Whitman n-adunaseră 50 de poezii geniale, toată cariera lor. Totuși, din motive operative, MataHala o termina politicos, cică mă aprecia mult și își dorea să ținem legătura, iar Jumărimea mă publica cu drag – evident, cu condiția să nu mă iau de nici un securist.

***

Între timp, l-am iertat pe Dinu. E greu să fii om de cultură în România și să n-ai de-a face cu securiștii. Cartea mea stă deci la sertar și se îngrașă. Într-o zi, nu prea departe, o sa iasă de acolo și o să omoare niște comuniști bătrâni. Cât despre evaluatorii PE poezie, ei bine, pot să-și bage în (‿ˠ‿) versurile despre Taras Bulba.***


*Serial american din 2023, despre viața și dramele unui universitar, interpretat de Bob Odenkirk.

** Fostul șef al NKVD în epoca Stalin, responsabil de multe dintre ororile bolșevicilor.

*** Eroul al romanului omonim de Nicolai Gogol, originar din Ucraina.


Descoperă mai multe la teodorburnar.com

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.