Curajul de a fi disperat

Orice om onest cu el insusi si cu cei din jur trebuie sa recunoasca faptul ca e disperat.

Inainte de martie 2020, ceea ce traim acum ni s-ar fi parut un vis urat, o gluma absurda: dintr-o data, e realitatea de zi cu zi. E asta o viata? Sa fim seriosi…

Sigur, putem sa purtam masti (no pun intended) ca PR-istele din corporatii si sa zambim larg, pretinzand ca totul e ok. Un pic de yoga, o aplicatie de mindfulness, si o sa treaca, nu? Nu tocmai. In realitate, mai totul s-a dus pe apa Sambetei – de la linistea interioara, la linistea casnica, turism, economie, sanatate, educatie, you name it.

Dupa 8-12 ore de privit la un ecran, devii, parafrazandu-l pe Nietzsche, monstrul la care te-ai uitat: un dezumanizat.


Fac parte din generatia care se adapteaza la orice. Am crescut pe messenger si mirc, pot sta 15 ore pe zi pe calculator fara sfortari. Dar asta nu inseamna ca e bine, nu inseamna ca ar trebui sa o si facem. Nu sunt un luddit, tehnologia e fabuloasa: prea multa tehnologie, insa, te videaza. Dupa 8-12 ore de privit la un ecran, devii, parafrazandu-l pe Nietzsche, monstrul la care te-ai uitat: un dezumanizat. Un sclav in mina infinita a Internetului, manat din spate de gardieni virtuali care au grija sa-ti numere la secunda timpul muncit pentru „stapanire”.

Cautarea fericirii, telul suprem al fiintelor umane de-a lungul istoriei, n-ar trebui sa se termine in fata unui ecran. Daca se va incheia asa, inseamna ca undeva, ceva s-a defectat, noi am esuat, iar Fratele cel Mare al lui Orwell a castigat.


Descoperă mai multe la teodorburnar.com

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.