close
Curajul de a fi disperat
fragmentarium

Curajul de a fi disperat

Orice om onest cu el insusi si cu cei din jur trebuie sa recunoasca faptul ca e disperat.

Inainte de martie 2020, ceea ce traim acum ni s-ar fi parut un vis urat, o gluma absurda: dintr-o data, e realitatea de zi cu zi. E asta o viata? Sa fim seriosi…

Sigur, putem sa purtam masti (no pun intended) ca PR-istele din corporatii si sa zambim larg, pretinzand ca totul e ok. Un pic de yoga, o aplicatie de mindfulness, si o sa treaca, nu? Nu tocmai. In realitate, mai totul s-a dus pe apa Sambetei – de la linistea interioara, la linistea casnica, turism, economie, sanatate, educatie, you name it.

Fac parte din generatia care se adapteaza la orice. Am crescut pe messenger si mirc, pot sta 15 ore pe zi pe calculator fara sfortari. Dar asta nu inseamna ca e bine, nu inseamna ca ar trebui sa o si facem. Nu sunt un luddit, tehnologia e fabuloasa: prea multa tehnologie, insa, te videaza. Dupa 8-12 ore de privit la un ecran, devii, parafrazandu-l pe Nietzsche, monstrul la care te-ai uitat: un dezumanizat. Un sclav in mina infinita a Internetului, manat din spate de gardieni virtuali care au grija sa-ti numere la secunda timpul muncit pentru “stapanire”.

Cautarea fericirii, telul suprem al fiintelor umane de-a lungul istoriei, n-ar trebui sa se termine in fata unui ecran. Daca se va incheia asa, inseamna ca undeva, ceva s-a defectat, noi am esuat, iar Fratele cel Mare al lui Orwell a castigat.


Om de litere, poet, jurnalist