Am asteptat vreo 34 de ani sa citesc cea mai buna carte care a fost scrisa vreodata (de un om). Nu cred ca o poti intelege pana n-ai varsta christica. E ca un transplant de maretie pentru care corpul nu e pregatit.
Cartea trebuia sa aiba o continuare, dar Dostoievski, epuizat, a murit la cateva luni dupa publicarea ei.
La Geneva, in 2019, am vazut casa in care s-a chinuit Dostoievski in lupta cu demonii dependentei de jocuri de noroc, cu demonii vietii. Si m-a trecut un fior: multe trebuie sa mai patimeasca marii oameni. Sper ca in Ceruri Dostoievski – pe care-l chema tot Teodor si era nascut la vreo 3 zile dupa mine – are ruleta lui.
