Pentru că tot e Ziua Unirii, și îl admir foarte mult pe Alexandru Ioan Cuza, unul dintre puținii noștri șefi de stat care au iubit România, am scris de-a lungul vremii despre el. Cel mai recent, anul trecut, după o călătorie la Istanbul, care mi-a ocazionat o frumoasă amintire istorică. Articolul a fost preluat de mai multe site-uri si s-a bucurat de un real impact, adunând peste 15.000 de citiri, dacă nu mai multe (Bucureștii Vechi și Noi, Europunkt etc.). Înainte de asta, am abordat jucăuș subiectul Cuza și Unirea de la 1859, într-un editorial pentru Matricea Românească. Ambele articole, mai jos.
Cuza și un exemplu de demnitate care străbate veacurile (2022)
Cand am trecut ieri pe la Palatul Dolmabahce din Istanbul, mi-a venit in minte, dincolo de frumusetea incontestabila a locului, exemplul fabulos de demnitate al lui Alexandru Ioan Cuza care, aflat in vizita aici la sultanul Abdulaziz, a ramas in istorie cu o replica celebra.
Stim anecdota din amintirile lui Dimitrie Bolintineanu, dar si din ziarul „Le Monde illustré” din iulie 1864.
Conform protocolului otoman, fiecare domnitor valah primea de la sultan o sabie de ofiter de ieniceri (un domnitor roman fiind echivalat in grad cu un colonel turc). Cu sabia, Cuza era asteptat sa depuna juramantul de credinta fata de Poarta Otomana, insa creatorul Statului roman modern a refuzat-o, spunand ca ii ajunge sabia pe care i-a oferit-o deja Romania, si ca nu se va atinge de nici o alta sabie.
❝ Cand am trecut pe la Palatul Dolmabahce din Istanbul, mi-a venit in minte exemplul fabulos de demnitate al lui Alexandru Ioan Cuza care, aflat in vizita aici la sultanul Abdulaziz, a ramas in istorie cu o replica celebra
Surprinzator, sultanul de la Dolmabahce nu s-a ofensat, ci a apreciat demnitatea ostaseasca si orgoliul lui Cuza, pe care l-a tinut pentru discutii in birourile sale private.
Acum, imaginati-va atata demnitate si patriotism la Iohannis (care primea sepci de la Trump…), Ciuca sau Citu in fata lui Biden, Scholz sau Macron.
PS: Palatul Dolmabahce a costat la vremea lui (secolul XIX) echivalentul a 1.9 miliarde de dolari in banii de azi si a falimentat statul otoman.
Cuza și locurile de parcare (2017)
O simplă constatare: în copilăria mea, trăită în majoritate după momentul – de graţie pentru unii, fatidic pentru alţii – decembrie 1989, Alexandru Ioan Cuza era încă un personaj istoric viu, cu relevanţă în cotidian. Îmi aduc aminte cu exactitate că manualele şcolare ale vremii îi dedicau pagini ample, care îmbinau adevărul istoric cu ficţiunea, cu legendele ţesute în jurul figurii marelui domnitor. Cuza era prietenul ţăranului asuprit de boieri, era bărbatul de stat care secularizase averile mănăstireşti sfidând făţiş puterile bisericeşti inexpugnabile, era domnul luminat care încercase – şi, parţial, reuşise – să modernizeze România. Paginile manualelor de limba şi literatura română abundau de poveşti în care Cuza îi demasca pe târgoveţii necinstiţi, prinşi cu “ocaua mică”, sau îşi ajuta cu bani soldaţii, sensibil fiind la greutăţile şi la abnegaţia lor. Cuza cel idealizat era modelul şi reperul moral al nostru, al celor cei mici şi în mare nevoie de ghidaj la început de viaţă.
Pentru mulţi conaţionali, Cuza rămâne ilustrarea eternei poveşti autohtone: un individ excepţional care, vrând ca într-o viaţă de om să schimbe cursul istoriei şi să pulverizeze cutume ancestrale, a stârnit ura viscerală a sistemului, ce l-a învins şi l-a trimis în exil. “La români, cum face cineva ceva bun, cum îl strângem de gât, cum face cineva ceva bun, cum îl strângem de gât”, explicaţia pentru felul în care Brâncuşi a construit Coloana Infinitului, pare să i se aplice perfect lui Cuza, primul domn al Principatelor reunite.
După trei decenii de libertate şi (extra)opţiuni nelimitate, Cuza a fost redus la statutul de exponat de muzeu, scos să fie etalat – ca şi Eminescu – o dată pe an, spre entertainment-ul unui public plictisit, care îl uită la o zi după defilare. Cuza nu e spectaculos, el nu are efecte speciale, şi nici aplicaţii de realitate virtuală – chiar dacă, în superb reabilitatul Palat de la Ruginoasa, o hologramă a domnitorului citeşte, spre surprinderea multora, un discurs plin de patos.
❝ Mi-e dor de acel Cuza luminos din manualele şcolare, de super-eroul copilăriei mele şi a prietenilor mei, de omul care făcea bunătatea şi corectitudinea posibile, care lăsa loc pentru idealism
De ce nu ne mai înflăcărează Cuza? Poate pentru că, afectaţi de acest “mal du siècle” al evului nostru care e cinismul faţă de idealuri, nu mai concepem realitatea lui Cuza şi a precursorilor noştri care au făcut Unirea de la 1859. Aşa cum existenţa lui Iisus e contestată de savanţii omniscienţi, care nu cred în minuni, tot astfel e foarte probabil ca nici Cuza să nu fi existat, judecând după discordia care ne “animă” viaţa noastră cea de toate zilele. Se prea poate, vorba lui Fukuyama, să trăim în post-istorie. O post-istorie în care totul s-a scris, totul s-a făcut, în care spiritul lui Cuza e anacronic, oricâte defilări am face şi oricâte bugete am consuma pe 24 ianuarie.
În ce mă priveşte, mi-e dor de acel Cuza luminos din manualele şcolare, de super-eroul copilăriei mele şi a prietenilor mei, de omul care făcea bunătatea şi corectitudinea posibile, care lăsa loc pentru idealism. În pofida aparenţelor, Cuza nu e mort: într-un capitalism sălbatic, în care omul este lup pentru om, vorba strămoşilor noştri romani, avem nevoie de el mai mult ca oricând. Cu luminile şi cu umbrele inerente, Cuza şi sistemul său sunt cei care au scos ţările române din Evul Mediu. Iată de ce ar trebui să învăţăm să îl valorizăm permanent pe acest mare român, mort – şi asta ar trebui să ne dea de gândit – în exil.
Sigur că e greu să-l iubeşti pe Cuza când moldovenii ţi-au luat toate locurile de parcare din Bucureşti. Şi totuşi, încercaţi. Dacă 24 ianuarie 1859 are o lecţie, aceasta este că toţi suntem fraţi. Iar între fraţi trebuie să existe nu vrajbă, ci unire. La mulţi ani, români!
Descoperă mai multe la teodorburnar.com
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
